Simptome
Boala Lyme este denumită și „boala cu 1000 de fețe”, din cauza marii varietăți de simptome pe care le poate dezvolta și care pot duce la confundarea sa cu alte maladii. Nu toți pacienții care suferă de boala Lyme manifestă toate simptomele. De asemenea, multe dintre simptome sunt nespecifice, se manifestă și în alte boli – de exemplu, infecțiile virale, diverse tulburări comune, fibromialgia, sindromul oboselii cronice sau chiar depresia. Se poate întâmpla și ca, inițial, aceste tulburări comune să fie greșit diagnosticate ca fiind boala Lyme. Există și infecții asimptomatice – cel puțin 7% dintre pacienți nu prezintă nici un simptom.
Diagnosticul bolii Lyme este stabilit adesea prin recunoașterea clinică a eritemului migrator (EM) în primul stadiu al infecției (foto 1).
Cele mai multe simptome apar în perioada aprilie-septembrie, atunci când căpușele frvin cel mai active și de hrănesc. Perioada de incubare de la momentul infectării până la apariția simptomelor este de obicei de 1-2 săptămâni. Dar poate fi de doar câteva zile ori, la capătul opus, de luni sau, în unele cazuri, chiar ani.
Etapele desfășurării bolii
Fiecare etapă a bolii Lyme este caracterizată de simptome specifice.
Etapa întâi – infecție localizată
În zona muşcăturii, cam după 3-30 de zile, apare o înroșire a pielii (Erythema chronicum migrans), o leziune tegumentară care se extinde treptat. Forma tipică este aceea de „bull’s eye”, ca o țintă – un inel în jurul unui punct central mai gros și mai ferm (foto 2). La atingere, simțiți căldură, dar nu vă mănâncă și nici nu vă doare. Acest „eritem migrator în ochi de bou” apare la 60-80% dintre persoanele infectate. În această etapă, pacienții se simt slăbiți și obosiți, au dureri de încheieturi, gâtul înțepenit, li se inflamează glandele limfatice sau prezintă simptome de gripă (febră, transpirații, dureri musculare și de cap).
Etapa a doua – infecție diseminată
După aproximativ 4-6 săptămâni de la infectare, când spirochetele (foto 3) încep să se răspândească în tot corpul prin sânge, limfă sau LCR, pot apărea simptome care nu au legătură cu zona în care a apărut mușcătura. Printre acestea, dureri ale mușchilor, încheieturilor și tendoanelor, palpitații și amețeală provocată de acestea. La pacienții din Europa apar uneori umflături roșiatice pe lobul urechii (foto 4), sfârc sau scrot. Simptomele mai severe includ pareze parțiale, poliartrită, pericardită și nevrite, meningită, care se manifestă prin dureri mari de cap, rigiditate a gâtului, sensibilitate la lumină etc. Simptome de reper în această fază a bolii mai sunt și paralizia unui nerv al feței (paralizie facială) sau durerile radiculare.
Etapa a treia – infecție persistentă
După câteva luni sau chiar ani de la momentul infectării, pacienții care nu s-au tratat ori s-au tratat incorect pot dezvolta simptome severe și cronice care afectează mai multe părți ale corpului, inclusiv creierul, nervii, ochii, încheieturile și inima. În cazuri extreme se poate instala paraplegia. Unii pacienți au probleme cognitive, trec prin episoade de pierderi de memorie, au dificultăți de concentrare etc. (encefalopatie Lyme). Encefalomelita cronică, care poate fi progresivă, provoacă slăbiciuni ale membrelor inferioare, dificultăți de mers, paralizie facială, probleme la vezică, vertigo, dureri de spate. Simptome neurologice cronice apar la 5% dintre pacienții netratați. Au loc modificări ale creierului asemănătoare celor ce însoțesc boli precum sifilisul sau scleroza multiplă. Borrelia generează și leziuni de demielinizare. Pot apărea atacuri de panică, tulburări de comportament, depersonalizare, senzația pacientului că se simte detașat de el și de realitate. Artrita Lyme afectează de obicei genunchii, dar și umerii, gleznele, șoldurile etc.
În cazul în care observați unul sau mai multe simptome descrise anterior, indiferent dacă știți că ați fost mușcați la un moment dat de o căpușă sau nu, faceți, în cel mai scurt timp posibil, un test pentru diagnosticarea bolii Lyme sau boreliozei. În eventualitatea în care testele dovedesc faptul că este vorba despre o infecție cu agenții patogeni ai bolii Lyme, cu cât începeți mai repede tratamentul corespunzător, cu atât aveți șanse mai mari de recuperare. Tratamentul tipic include abordarea antibiotică și inflamatorie.
Diagnosticare dificilă
Simptomele boreliozei sunt vagi și pot varia de la o persoană la alta, dar simptomul distinctiv este o pată de dimeniuni mari, o erupție în formă de țintă – un cerc cu un punct roșu în mijloc (eritemul migrator – EM) (foto 5). În absența acesteia, boala Lyme poate fi greu de diagnosticat. Ea mimează alte boli (de aceea i se mai spune și „Marea Imitatoare”), cum sunt gripa, artrita, scleroza multiplă, epilepsia, Parkinson, tiroidita autoimună Hashimoto, poliartrita, spondilita, lupusul, sindromul Sjorgen. Deseori, trece destul de mult timp până la apariția unor noi simptome.
Sunt medici care se întreabă dacă boala este provocată de infecția care urmează mușcăturii de căpușă sau dacă infecția duce la slăbirea sistemului imunitar și a altor sisteme din organism, cu diferite urmări patogene care, în acest caz, sunt răspunzătoare pentru apariția anumitor simptome.
Diagnosticul diferențiat al bolii Lyme
Pentru diagnosticarea diferențiată a bolii Lyme se ia în considerare sindromul de astenie cronică sau fibromialgia. Este un proces dificil, pentru că nu mulți pacienți dezvoltă dureri cronice sau sindromul de astenie cronică ori simptomatologia are aspect generalizat: oboseală accentuată, cefalee persistentă, dureri articulare, dureri musculare și osoase difuze, tulburări de somn și concentrare. Pacienții cu sindrom de astenie cronică nu prezintă semne pentru inflamații articulare, pe când cei care au boala Lyme, da. Mai mult, prezintă un examen neurologic normal și, adesea, stări de anxietate sau de depresie. Astfel de manifestări lipsesc în cazul pacienților cu afectare neurologică, secundară infecției cu spirochete.
Canale de transmitere a bolii Lyme
Principalul vector de transmite a bolii Lyme: căpușele din genul Ixodes
Ixodes ricinus (foto 1) trăiește în Europa, nordul Africii și Orientul Mijlociu, și mai este denumită căpușa cu corp tare. Trăiește în blana unor animale precum căprioarele, caii, oile, vacile, câinii etc. Ixodes scapularis (căpușa neagră sau căpușa de căprioară) (foto 2), responsabilă de apariția bolii Lyme pe continentul american, trăiește în blana unor animale precum cerbii sau căprioarele.
Aceste animale nu se îmbolnăvesc. Dar, prin intermediul acestora, căpușele ajung în blana unor animale mici, precum șoarecii sau veverițele. Și, de la acestea, la om sau animale de casă (câini, pisici).
Când o căpușă neinfectată se hrănește cu sângele unui animal bolnav, ingerează și bacteria de borrelia burgdorferi. Aceasta trăiește în intestinul căpușei, care, din acel moment, atunci când se hrănește, va infecta sângele gazdei respective – om sau animal.
Alte modalități de transmitere
Boala Lyme se poate transmite și în alte moduri, nu doar prin mușcătura de căpușă.
Borelia poate fi trasmisă transplacentar (boala Lyme dobândită în timpul sarcinii duce la infectarea placentei). Dacă mama este tratată corect și la timp, nu se înregistrează însă efecte negative asupra fătului (foto 3). De asemenea, nu s-a dovedit transmiterea boreliozei prin laptele matern.
Cercetătorii au descoperit că bacteria poate trăi în sângele din transfuzii care este stocat pentru donare (foto 4). De aceea, persoanele care au fost tratate pentru Lyme în urma unui tratament cu antibiotice nu trebuie să doneze sânge sau să doneze doar după 12 luni de la ultima doză a tratamentului cu antibiotice.
Au existat temeri că Lyme s-ar putea transmite de la persoană la persoană prin atingere sau sărut, dar această teorie a fost infirmată.
Animalele pot contracta infecția, dar nu există dovezi că ar deveni vectori pentru organizmul uman – cel mult, pot aduce căpușele în casă sau grădină.
Unii cercetătorii din Statele Unite recunosc faptul că și alți hematofagi pot transmite borrelia – în ținuturile endemice din SUA, aproximativ 20% dintre țânțari și muștele de cal sunt infectate cu borrelii (precum cele din grupul recurensis) – și alte coinfecții cunoscute (babesia, rickettsii, bartonella, mycoplasme etc.). Un studiu ceh arată că insecte precum păianjenii, puricii, păduchii etc. pot fi infectate cu aceiași agenți patogeni.
Cum căprioarele sunt gazde consacrate ale căpușelor, s-a ridicat întrebarea dacă consumul de carne de vânat (precum cea de căprioara, dar și de veveriță) ar putea duce la transmiterea bolii la om. Acest lucru nu este dovedit. Oricum, carnea de vânat trebuie consumată doar bine gătită, indiferent de procedeul folosit (fierbere, prăjire, gătită la cuptor sau la proțap).
Tratamentul pentru Boala Lyme
Tratamente pentru faza incipientă
În stadiile incipiente ale bolii Lyme, medicii recomandă antibiotice precum doxiciclina, penicilina, eritromicina sau amoxiciclina . Dacă infecția este localizată doar la nivelul tegumentului, este suficientă o schemă terapeutică aplicată timp de zece zile . Pentru pacienții cu infecție spirochetală diseminată, tratamentul se poate prelungi pe o perioadă de patru săptămâni. Există și pacienți (mai ales cei cu alelele complexului de histocompatibilitate, HLA-DR3) care nu răspund pozitiv atunci când se aplică terapia cu chimioterapicele de mai sus și cărora li se recomandă terapie cu agenți antiinflamatori.
Tratamente pentru faza avansată
În stadiile avansate ale bolii, cele cu afectare neurologică, cardiacă sau articulară, tratamentul trebuie efectuat în spital , cu tratament antibiotic administrat intravenos.
De cele mai multe ori se recomandă ceftriaxonă, penicilina G, cefotaximă, timp de 30 de zile. Tratamentul intravenos și monitorizarea intensivă sunt obligatorii pentru pacienții cu tulburări cardiace, secundare infecțiilor spirochetale. Antibioticele își dovedesc eficiența în cazul pacienților cu bloc atrioventricular sever sau în cazul acelora care suferă de insuficiență cardiacă congestivă. Dacă în 24 de ore de la inițierea terapiei cu antibiotice nu se obțin rezultate clinice favorabile, se poate recurge la tratamentul cu glucocorticoizi. În acest stadiu al bolii se aplică tratament pentru fiecare organ afectat – poate fi vorba despre leziuni articulare, reumatice sau poate afecta ochii, ficatul, rinichii, inima, creierul.
Artrita secundară bolii Lyme poate fi tratata tot cu ajutorul antibioticelor, dar este nevoie de o perioadă mai lungă, de 30-60 de zile.
Pacienții asimptomatici pot beneficia de tratament cu antibiotice administrate pe cale orală.
Pacienții care nu răspund la tratament cu antibiotice și au simptome continue, sunt îndrumați să consulte o clinică specializată în boala Lyme.
În prezent sunt testate o serie de vaccinuri împotriva bolii Lyme, dar acestea nu sunt încă disponibile pe scară largă. Pentru obținerea unor rezultate clinice favorabile, se recomandă ca terapia să fie începută cât mai devreme. Întârzierea aplicării tratamentului cu antibiotice are ca efect prelungirea perioadei de convalescență.
În cele mai multe cazuri de îmbolnăvire cu Lyme se ajunge la recuperare completă.
În România, boala Lyme poate fi diagnosticată și tratată corespunzător – cu cât mai din timp este depistată, cu atât mai mari sunt șansele de recuperare totală și fără complicații.
După diagnosticarea într-un centru specializat, cum este laboratorul Lyme Diagnostric, tratamentul este recomandat – și, eventual, efectuat – la o clinică de boli infecțioase .
Diagnosticul serologic profesional al borreliozelor folosind antigeni recombinați și nativi
Borrelia este agentul cauzatir a bolii Lyme. Este o bacterie care se transmite prin mușcăturile de căpușe din genul Ixodes (foto 1). Cele mai importante genotipuri de borrelia patogene omului sunt împreună denumite Borrelia burgdorferi sensu lato. Această genospecie include Borrelia afzelii, Borrelia garinii și Borrelia burgdorferi sensu stricto. Infecțiile cu borrelia se pot manifestă dermatologic, neurologic sau prin dereglări intestinale.
Stadii de dezvoltare a borreliozelor
Expresia clinică a borreliozelor este divizată în 3 stadii:
STADIUL I: În prim-plan este erythema migrans (foto 2) care apare după câteva zile până la câteva săptămâni după infecție și se răspândește radial, după care intervine vindecarea, de la centru către margini. Aceasta este adesea însoțită de simptome comune răcelilor, cum ar fi febră, frisoane, dureri de cap și stări de vomă. În cazuri rare se pot inflama și nodulii limfocitari. În acest caz pot fi determinați serologic anticorpii din clasele IgM și IgG. Borrelioza de stadiul I poate fi urmată de o vindecare spontană sau poate degenera în borrelioză de stadiul II sau III.
STADIUL II: Acest stadiu al bolii este caracterizat de manifestații neurologice, cardiace și reumatologice și se dezvoltă la mai multe săptămâni de la mușcătura căpușei. Atacul asupra sistemului nervos apare fecvent sub forma radiculitelor (sindromul Bannwarth’s), mono sau plexoneurite și motorii (des întâlnite fiind paraliziile faciale) și disfuncționalități senzoriale. Mai puțin frecvente sunt meningitele, mielitele, encefalitele și vasculitele cerebrale. Anticorpii de tip IgG împotriva Borrelia burgdorferi pot fi detectați în proporție de peste 90% la pacienții în stadiul II.
STADIUL III: Manifestările caracteristice ale stadiului târziu de boală pot apărea la luni sau ani după apariția infecției cu Borrelia și survin prin implicarea cronică a încheieturilor, pielii și a sistemului nervos central. Artrite distructive se dezvoltă în cele mai multe cazuri, predominante fiind articulațiile late și cele ale genunchilor. Forme tipice de acrodermatite cronice atopice sunt formate în epidermitele extremităților. Anticorpii de tip IgG se întâlnesc în 90-100% din cazurile care ajung în stadiul III, în timp ce anticorpii de tip IgM nu mai joacă un rol important.
Diagnosticul bolii Lyme este bazat pe anamneza pacientului, istoricul clinic și determinarea anticorpilor împotriva antigenelor de Borrelia. Serologia joacă un rol important în descoperirea bolii Lyme și în zilele noastre ajută foarte mult la obținerea diagnosticului pentru cei mai mulți pacienți (foto 3). Pentru diagnosticul neuroborreliozelor determinarea anticorpilor sintetizați intracelular este de o importanță decisivă.
VIsE: Cel mai important antigen în serologia borreliozelor
VlsE (prescurtare de la „Variable major protein-like sequence expressed”) este o proteină de suprafață a Borreliei burgdorferi (foto 4), care joacă un rol-cheie în strategia de supraviețuire a borreliei. După intrarea în organismul-gazdă, bacteria borrelia își schimbă constant suprafața, excretând această proteină, VlsE, și în acest fel încearcă să scape de recunoașterea și eliminarea de către sistemul imun al gazdei. În schimb, această bacterie Borrelia cultivată (in vitro) nu excretă VlsE, ci doar în condiții specifice (in vivo), sub acțiunea stresului imunologic. Prin urmare, acest antigen poate fi reprodus prin folosirea tehnicilor recombinate.
Teste confirmatorii imunoblotting anti borrelia
Euroline WB Euroline RN-AT – testele confirmatorii imunoblotting sunt metoda „golden standard” de identificare și testare a acestui gen de bacterie Borrelia (foto 5).
EUROLINE RN-AT și conținutul stripului imunoblot
EUROLINE BORRELIA GARINII și specificitatea antigenelor în testul imunoblotting
EUROLINE BORRELIA AFZELII și specificitatea antigenelor în testul imunoblotting
EUROLINE BORRELIA BURGDORFERI și specificitatea antigenelor în testul imunoblotting
Teste
Pentru a confirma diagnosticul de boală Lyme/borelioză se pot face diferite teste. În felul acesta se pun în evidență antigenele (PCR din căpușă, LCR, lichid sinovial și biopsie piele) și anticorpii specifici de tip IgM și IgG (serologie și Western Blot) (foto 1). O metodă recentă este aceea care pune în evidență răspunsul imun specific al organismului – testul de transformare limfoblastică.
Teste de laborator
Examenul de laborator standard pentru boala Lyme presupune recoltarea de probe de sânge (foto 2), din care se obține ser, în care se vor căuta anticorpii care reprezintă raspunsul organismului față de infecție.
Pentru testarea serologică a bolii Lyme se recomandă o abordare în doi timpi. Probele se testează întâi prin intermediul imunofluorescentei, iar rezultatele echivoce sau pozitive sunt apoi testate prin Western Blotting.
Recoltarea primei probe de sânge imediat după mușcătura de căpușă nu ajută la stabilirea unui diagnostic de boală Lyme, pentru că este nevoie de un interval de timp pentru ca organismul să înceapă să producă anticorpii specifici. Dar efectuarea unui astfel de test poate evidenția faptul că bacteria era deja prezentă de mai mult timp în organism, eventual fără să fi dat de bănuit pacientului.
După câteva săptămâni de la infectare, poate fi evidențiată creșterea imunoglobulinelor serice de clasa IgM, sintetizate specific împotriva antigenelor bacteriene. În această fază incipientă se poate evidenția și creșterea concentrației complexelor imune circulante (legătura între antigen și anticorpi). Concentrația maximă de anticorpi specifici este atinsă după 21 de zile de la declanșarea infecției. Anticorpii de clasa IgG se pot detecta ulterior, la mai multe săptămâni sau luni de la infectare și, de obicei, se corelează cu apariția simptomelor de artrită.
Așadar, în prima etapă după infectarea cu borelioză Lyme după o mușcătură de căpusă trebuie analizat răspunsul de IgM și IgG la borelii. 20-30% dintre teste sunt pozitive în cazul probelor de fază acută, iar 70-80% dintre teste se dovedesc pozitive abia 2-4 săptămâni mai târziu. După acest interval de timp de la momentul infectării, testul pentru IgG este suficient pentru detectarea bacteriei în corp (foto 3). Testele serologice nu pot distinge între infecția activă și cea inactivă, pentru că pacienții care s-au îmbolnăvit cu mult timp în urmă de borelioză Lyme rămân seropozitivi(test ELISA) chiar dacă au trecut printr-un tratament corect cu antibiotice.
Din acest motiv se recomandă efectuarea unor teste directe, care să pună clar în evidență spirochetele.
Teste indirecte
Testele indirecte demonstrează prezența bacteriei în organism analizând nivelul anticorpilor pe care organismul îi produce îmbotriva Borrelia Burgdorferi. Anticorpii IgM indică o infecție recentă acută. Anticorpii IgG semnalează o infecție veche, cronică, pe care sistemul imunitar a recunoscut-o și cu care a învățat deja să lupte.
Metoda IIF – imunofluorescenta
Testele de imunofluorescenta indirecta reprezinta la momentul actual cel mai eficient test de screening pentru borrelioza.
Testele care se lucreaza in laboratorul nostru sunt produse de firma EUROIMMUN Germania – producatorul nr 1 in lume in acest domeniu.
Laboratorul nostru este inclus in programul international de control al calitatii atat cu Euroimmun cat si cu Laboratorul de referinta pentru borrelii din Germania .
Pentru diagnosticul borreliozei sunt luate in calcul mai multe tehnici de evidentiere a anticorpilor anti-borrelia: ELISA , imunofluorescenta indirecta ( IIF) , hemaglutinarea pasiva si imunoblotul. In general sunt folosite pentru screening testele ELISA sau IIF.
Recomandarile OMS si ghidurile din SUA si Germania pentru diagnosticul borreliozei sunt pentru o procedura in 2 pasi:
1.ELISA sau IIF teste utilizate pentru screening
2.imunoblot pentru confirmare in cazurile positive
In cazul infectiilor recente se recomanda testarea in paralel IIF si blot intrucat unele reactii slab pozitive pot fi detectate mai rapid pe blot decat pe testul de screening
VlsE este cel mai sensibil antigen pentru detectia de anticorpi de tip IgG, iar OspC pentru anticorpii de tip IgM- antigene prezente in lamele noastre de IIF.
Principiul testului se bazeaza pe evidentierea anticorpilor anti-borrelia (afzelii, garinii, burgdorferi sensu – stricto) prin folosirea unui frotiu cu borrelii ca substrat standard si vizualizarea lor cu un pattern fluorescent .
Exista doua modalitati de lucru calitativ si cantitativ.
Pentru evaluarea calitativa care ofera doar un rezultat pozitiv / negativ, proba se lucreaza doar la dilutie 1/100 pentru IgG si dilutie 1/10 pentru IgM.
Pentru evaluarea cantitativa se lucreaza dilutii succesive incepand cu 1/10; 1/100, 1/1000, 1/10 000, valori ce ofera informatii asupra marimii infectiei. Titrul de anticorpi este dat de dilutia cea mai mare la care se obtine fluorescenta.Poate fi utilizata in monitorizarea tratamentului .
Metoda WESTERN BLOT
Western Blot (WB) se realizează pentru a descoperi anticorpii formați de organism specifici bolii Lyme, dar și pentru a confirma rezultatele unui test imunofluorescenta (foto 5). Și în acest caz rezultatul poate fi „Lyme seronegativ” și infecția să fie totuși prezentă. Cum spuneam și mai sus, din diferite motive, organismul nu produce suficienți anticorpi anti-Borrelia. Bacteria poate induce în eroare sistemul imunitar pentru că are capacitatea de a-și schimba proteinele de pe suprafața sa la fiecare 2-3 zile și pentru că poate controla chimic sistemul imunitar, împiedicându-l să producă anticorpi împotriva sa.
Atenție! Dacă în urma unui test ELISA ori WB primiți diagnosticul „Lyme pozitiv”, acest lucru confirmă prezența bolii Lyme/boreliozei. Dacă diagnosticul este „Lyme seronegativ”, prezența bolii nu este infirmată 100%, datorită versatilității acestei bacterii.
Un test de imunofluorescenta(IIF) pozitiv indica cu certitudine existenta infectiei iar un test negativ indica inexistenta infectiei primare sau vindecarea deplina.
De asemenea, testul WB poate fi negativ deoarece din toate testele existente pentru diagnosticul borreliei este posibil să se fi folosit teste necorespunzătoare infecției pacientului, respectiv speciei existente. De exemplu, un test de borrelia afzelii nu va ieși niciodată pozitiv în cazul în care pacientul are numai borrelia garinii, iar un test de borrelia burgdorferi nu va ieși pozitiv dacă pacientul are borrelia afzelii și spielmanii.
Teste directe
Testele directe pentru diagnosticarea bolii Lyme sunt cele care permit decelarea directă a spirochetelor și vizualizarea bacteriei la microscop, în sânge sau lichid cefalo-rahidian (LCR).
ADN-ul bacterian poate fi detectat în probele de lichid sinovial prelevate de la pacienții cu artrită, secundară boreliozei Lyme. Mult mai dificilă este detectarea ADN-ului spirochetal în lichidul cefalorahidian prelevat de la pacienții care suferă de neuroborelioză.
Miscroscopie în câmp întunecat
Microscopia în câmp întunecat (DFM – darkfield microscopy) este singura metodă care evidenţiază direct, vizual, la microscop, prezența bacteriei în sânge sau LCR (lichidul cefalo-rahidian) cu o precizie de până la 100% (foto 7). Poate oferi informaţii suplimentare despre posibile co-infecţii. Microscopia în câmp întunecat este deosebit de utilă în a evidenția spirochetele, ca o dovadă certă, dar fara a oferi informatii despre specie sau patogenitate. Prezența unor spirochete în sângele bolnavilor cu paralizii cerebrale progresive constituie o dovadă incontestabilă a faptului că aceștia nu au scleroză multiplă (SM), scleroză multiplă amiotrofică (SMA), mielite etc., ci o infecție nediagnosticată, care determină leziuni neuronale progresive, care se ia de regulă de la hematofagi (căpușe, dar și țânțari, purici etc.).